Plin de bucurie, am revenit din nou la liniștea mea de altădată. Mă gândeam să nu mai plec nicăieri. Dar, după ce am stat o bună bucată de vreme, primesc o scrisoare de la Părintele Ioan Kulîghin, duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, care mă chema să vin neapărat la București, la mănăstirea Antim, în calitate de translator. Am invocat diferite motive și, în mod delicat, l-am refuzat pe ucenicul starețului Ambrozie de la Optina. A doua oară m-am pomenit cu o scrisoare din partea părintelui Gherontie care mă ruga foarte insistent să vin la București. Am refuzat și invitația Părintelui Gherontie, Dar a treia scrisoare, venită de la Părintele Ioan Kulîghin, pe care-l cunoscusem în Odessa, a fost decisivă. Acest mare duhovnic mă ruga să vin în numele sfintei ascultări ce purcede de la Dumnezeu. Și atunci, spre necazul părintelui stareț și al fraților, am luat-o spre București.
Am ajuns însă prea târziu, căci Părintele Ioan Kulîghin fusese arestat și dus înapoi în Rusia. Totuși, Sandu Tudor m-a reținut la mănăstirea Antim, unde am tradus „Sbornicul” și „Pelerinul”. Spre primăvară, colegul meu neofit, Nica, îmi comunică, plin de entuziasm, că la Patriarhie a venit o fetiță care avea vedenii.
– E o sfântă – mă asigură colegul. E nevinovată ca un miel.
Și tocmai când mă pregăteam să merg la Patriarhie, Florica, așa o chema pe fată, vine cu un grup de credincioase la Antim, La intrare, a văzut-o și părintele Benedict Ghiuș, care s-a ex-primat astfel:
– Dacă fetița aceasta are atâta nevinovăție în ochii ei, oare cum o fi fost Maica Domnului?
Când a intrat în Biserică, Florica îndată s-a lăsat în genunchi în fața analogului din dreapta, și-a așezat mâinile pentru rugăciune precum copiii, începând să se roage. Dar rugăciunea n-a durat mult, căci peste vreo cinci minute, Florica a căzut pe spate, vorbind despre „Doamne-Doamne”, despre Rai, despre îngeri…
O doamnă trece pe lângă ea și zice:
– Ferice de ea, a căzut în extaz!
Pentru mine acest extaz era cu un semn de întrebare: de ce Florica adoarme, de ce cade în transă? în „Viețile Sfinților” nu există asemenea cazuri. Sfinții intrau în extaz, dar ei rămâneau în picioare sau în genunchi, cu ochii deschiși și lucizi.
L-am întrebat, pe Andrei Scrima, dacă e posibil ca sfinții să cadă în transă, fiindcă eu știam că, numai la spiritism, femeile- medium cad în transă, posedate de un duh demonic. Fratele Andrei Scrima s-a repezit la niște „sfinte” catolice, dar răspunsul lui nu m-a lămurit.
în altă zi, fiind invitată de doamna S., Florica cere câteva ouă, Ie sparge într-o cratiță și începe să le amestece, zicând că așa i-a spus „Doamne-Doamne”. Acesta a fost al doilea semn de întrebare. Nici acest soi de „vrăji” nu există în „Viețile Sfinților”.
într-o dimineață, vine Florica la mine cu cărticica de rugăciuni, spunându-mi că a găsit într-însa o floare pe care ea n-a introdus-o acolo, iar „Doamne-Doamne” ar fi spus s-o împartă în două, legând-o separat în mici legături, pe care să le purtăm, eu și ea, la gât. Deși acesta a fost pentru mine al treilea semn de întrebare, totuși m-am supus, concesiv, primind o parte din floare.
într-o dimineață, vine Florica la mine cu cărticica de rugăciuni, spunându-mi că a găsit într-însa o floare pe care ea n-a introdus-o acolo, iar „Doamne-Doamne” ar fi spus s-o împartă în două, legând-o separat în mici legături, pe care să le purtăm, eu și ea, la gât. Deși acesta a fost pentru mine al treilea semn de întrebare, totuși m-am supus, concesiv, primind o parte din floare.
Altădată, îmi spune: „Doamne-Doamne” i-a poruncit să ne aducă la cunoștință că, în noaptea următoare, se vor petrece lucruri mari, supranaturale și, de aceea, noi trebuie să facem utrenia la miezul nopții. Când i-am spus părintelui stareț Vasile, acesta a început să-și facă cruce, zicând:
– Da, eu cred… Cred și în Petrache Lupu… Vă dau voie să faceți utrenia Ia miezul nopții.
Când ne-am adunat vreo patru inși la utrenie, părintele Damian a dat binecuvântarea, iar părintele Adrian Făgețeanu a început să citească cei șase psalmi. In acest timp, Florica se așezase în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului și-și începuse obișnuita ei convorbire cu duhurile de dincolo. Și fiindcă vorbea destul de tare, părintele Adrian s-a oprit din citit și ne-a întrebat:
– Dacă psalmii lui David sunt inspirați de Duhul Sfânt, ce duh vorbește prin Florica, de mă întrerupe din citit? Au doar Dumnezeu, nu este un Dumnezeu al rânduielii și al păcii?
Într-adevăr, părintele Adrian a pus o întrebare foarte serioasă, care ne-a dat mult de gândit.
în altă zi, îmi spune Florica din partea lui „Doamne-Doamne” că, noi doi, trebuie să mergem undeva în județul Buzău, să ridicăm o troiță și apoi să facem o mănăstire de fecioare.
Rămăsesem mai nedumerit ca oricând. Nu eram nici preot, nu aveam nici o experiență și tocmai eu să fac o mănăstire de fecioare? Și de ce neapărat împreună cu Florica? Nu se ascundea aici vreo cursă diabolică?
Era o mare primejdie să merg cu cercetarea înainte, de capul meu. Aici voile și părerile proprii nu aveau ce căuta. Trebuia să mă adresez unui duhovnic neutru, care să-mi dea un sfat. L-am ales în persoana monseniorului Ghica. Acesta abia se întorsese din străinătate și, în 1947, se afla în București. M-a primit cu multă bunăvoință. L-am întrebat cum am putea deosebi vedeniile înșelătoare de cele dumnezeiești. Monseniorul mi-a răspuns astfel:
– Dacă dumneata ai avut o vedenie sau altcineva îți povestește viziunea pe care a avut-o, să te duci și să-i spui duhovnicului la care te spovedești. Și duhovnicul îți va spune adevărul, pentru că prin dânsul vorbește Dumnezeu.
In continuare, monseniorul Ghica mi-a istorisit cum, în urmă cu patruzeci de ani, a consultat trei duhovnici, întrebându-i dacă e bine să primească hirotonia în preot sau nu. Toți trei, deși se aflau în diferite orașe ale Franței, au răspuns, fără să aibă vreo legătură între ei, că e bine să rămână frate, deci să nu primească preoția. Dar, după patruzeci de ani de misionarism prin Brazilia și Africa, o femeie cu vedenii i-a spus că trebuie să primească hirotonia. Ca să verifice adevărul, monseniorul Ghica s-a dus din nou la cei trei duhovnici, întrebându-i dacă e bine să rămână mai departe frate. Și atunci toți trei au răspuns nu, de data aceasta, trebuie să primească preoția.
Sfatul monseniorului mi-a prins de minune. M-am dus la duhovnicul meu (adică la părintele Benedict), la care mă spovedeam și i-am spus:
– Preacuvioase, astăzi, la ora patru după masă, Florica va avea o vedenie la mine în chilie. Vă rog să veniți și sfinția voastră, ca să vă spuneți opinia.
Cu câteva minute înainte de ora patru, în chilia mea de la Antim se afla Florica așezată pe patul meu, concentrată într-o cărticică de rugăciuni, mai era părintele Benedict, așezat smerit pe un scaun de lângă ușă, doamna S. cu fiica ei și eu cam pe la mijloc. Florica știa dinainte când va veni „Doamne-Doamne”. Cineva dintre noi a spus că e ora patru, dar Florica a răspuns imediat:
– Ceasul acela nu merge bine. Mai sunt încă două minute.
Și într-adevăr, peste două minute fata cade pe spate, doamna îi potrivește picioarele pentru a sta mai comod, apoi „convorbirea” începe ca la telefon:
– „Doamne-Doamne”, de ce ești supărat?
Pentru prima oară am auzit, că „Doamne-Doamne” s-ar fi supărat…
– „Doamne, Doamne”, trebuie să plece cineva?
Era cineva printre noi care incomoda.
– Spune „tu” cine trebuie să plece, că ei nu „știe” cine trebuie să plece, îi vorbea Florica, fără a ține seamă de acordul gramatical.
– Da? – zise Florica în continuare. Să rămână părintele Victor {deși eu eram numai frate), să rămână doamna S. și Lucica (fiica ei).
Satana, căci el era, n-a spus direct cine trebuie să plece, ci a spus cine trebuie să rămână, ca cel necitat să priceapă, să se ridice și să plece. Și smeritul părinte Benedict Ghiuș, parcă-l văd, a stat câteva secunde, s-a ridicat și a zis:
– Da. Trebuie să plec!
întâmplarea a avut efectul unei lovituri de ghioagă în capul meu. Eu care-l știam pe părintele Benedict încă de când eram elev seminarist, eu care-l știam ca pe cel mai bun călugăr sub toate raporturile, să-l văd acum alungat ca pe un preot nevrednic, care este mai prejos nu doar decât mine, ci și decât doamna S. și fiica ei…
Totuși, am rămas pe Ioc, să văd cum se termină toată drăcovenia. Ca de obicei, voiam să cercetez problema pe toate fețele și să merg până în pânzele albe. Vedeam că diavolul vrea să mă arunce întâi în prăpastia mândriei (că aș putea fi „mai bun”, „mai cuvios” și chiar „mai plăcut” lui Dumnezeu decât părintele Benedict) și apoi să mă arunce în prăpastia păcatelor (cine m-ar mai fi scos din această prăpastie, dacă rămâneam în înșelare, precum sărmana Florica sau cei care-i susțineau rătăcirea?).
Eram interesat acum să văd ce mai zice Florica, în transa ei care încă nu se terminase.
Doamna S, se apropiase de ea și îi punea întrebări. Florica, deși era adormită, auzea și răspundea întrebărilor ei.
Printre altele, a spus că va veni Patriarhul Alexei al Moscovei la noi în țară, deși noi știam acest lucru. Apoi ne-a mai „anunțat” că regele Mihai va fi alungat din țară, eveniment pe care deja îl aflasem. Ca unul care nu are o lucrare lăuntrică, de pocăință și smerenie, diavolul vorbea prin Florica numai lucruri exterioare, de suprafață, căci nu ne putea da ceea ce el însuși nu are. Ex nihilo nihil. Dar, când doamna i-a vorbit despre părintele Arsenie [Boca], atunci Florica a răspuns:
– Duceți-mă la iubitul meu A.! – deși Florica nu-l cunoștea și nici nu auzise de el.
Ca să văd ce va ieși până la urmă, am cerut binecuvântarea părintelui stareț Vasile, l-am luat pe părintele Adrian și am plecat împreună cu Florica la părintele Arsenie, viețuitor la o mănăstire din nordul țării.
Pe drum, i-am spus fetei cum părintele Arsenie „citește gândurile”, deci să nu ascundă nimic, ci să mărturisească tot ce are pe suflet, crezând că dacă-i spune totul, părintele Arsenie își va da seama că fata este înșelată de diavol și ne va preveni să ne păzim de cursele Iui. Dar, spre mirarea noastră, părintele Arsenie nu numai că nu ne-a prevenit, dar o aproba imprudent pe fată, într-un mod inacceptabil.
La un moment dat a început să circule zvonul că Florica a damblagii. Zăcea într-o casă dincolo de pârâu. Dorind să văd ce s-a întâmplat, am văzut o mulțime de fete și femei trecând râul spre acea casă. Eram sigur că acolo este și părintele Arsenie Am ajuns ultimul. Când am apărut în cadrul ușii, părintele Arsenie stătea pe scaun cu spatele spre mine și cu fața spre Florica, întinsă pe pat și comportându-se întocmai ca o fată capricioasă.
– Ia, lasă-mă în pace! – îi spunea părintelui A.
Apoi, după o pauză, poruncea pe același ton:
– Dă-mi lumânarea!
Femeile care mă văzuseră în cadrul ușii au început să se întoarcă spre mine, iar părintele Arsenie, simțind că ele își întorc capetele, s-a întors și el spre ușă, dar, văzându-mă, a oprit „bâlciul”.
După o vreme, sărmana Florica s-a umplut de buboaie mari pe tot trupul, iar în cele din urmă a căzut pe podele, precum epilepticii, cu spume la gură, stând așa, nefericita, vineri, sâmbătă și Duminică. Se speriase lumea de ea. Atunci, n-am mai stat pe gânduri. Mi-am luat rămas bun de la părintele Arsenie, mulțumindu-i pentru ospitalitate. Mi-am luat rămas bun de la Florica și ușurat, simțind cum mi s-a luat un pietroi de pe suflet, am luat-o spre Frăsinei, scăpat ca din ghearele unei fiare sălbatice. Mai târziu, m-am interesat de Florica. Mi s-a spus că s-a dus la Brașov, unde a devenit prostituată, dar o puneam mereu la rugăciuni. După această pățanie, l-am întrebat pe părintele stareț:
– Preacuvioase, cum credeți: ar fi fost mai de folos pentru mântuirea sufletului meu, dacă rămâneam numai în Frăsinei sau mai de folos sunt pentru mântuirea sufletului aceste experiențe din diferite locuri, în care am fost trimis sau chemat?
– Eu cred că ai mai mult folos din pelerinajele sfinției tale – mi-a răspuns părintele stareț.
Când starețul Zosima i-a spus, cu limbă de moarte lui Alioșa, să se ducă și să sufere în lume, cred că s-a gândit la acest folos dublu: pentru mântuirea sufletului său, dar și pentru mântuirea altora.
Ajuns la Frăsinei, i-am scris părintelui A. o scrisorică cu următorul conținut:
„Preacuvioase părinte A., aveți milă de Sângele pe care Domnul nostru Iisus Hristos L-a vărsat pentru noi toți, aveți milă de turma pe care o păstoriți și aveți milă de sufletul sfinției voastre”. Poate mai târziu o fi ascultat, dar sigur nu sunt, fiindcă n-am văzut o lepădare publică a sa de toate acele rătăciri spiritiste și erezii steineriene!”
Sursa: Arhimandrit Paulin LECCA, Jurnal duhovnicesc, îngrijitor ed. dr. Ioan GÂNDU, Ed. Studion, Bacău, 2013, pp. 65-71
