„Pe bolta sfântului Altar – și a cerului este reprezentat, conform revelației sfântului prooroc Daniel 7,9,,,Cel vechi de zile… Carele făcu pe om” – creația – Dumnezeu Tatăl cu aureola triunghiulară binecuvântând cu amândouă Mâinile, care preînchipuiesc pe Dumnezeul Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, în culori şi nuanțe transparente, deschise, luminoase. „Taina ochilor” care te privesc în orice loc şi din orice direcție, exprimă atotprezenţa şi atotştiinţa Sa dumnezeiască. Dumnezeu Tatăl este înconjurat de doi serafimi. Lumina harului Sfântului Duh se revarsă în raze și unde, sub forma unui elipsoid care o învăluie pe Maica Domnului – DEISIS-care şade pe Tronul măririi ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului şi ca o Mireasă a lui Dumnezeu, cu Pruncul Iisus Hristos pe brațul stâng, înconjurată atât Maica Domnului cât şi Mântuitorul de linia cuvintelor care continuă primul text:,,Cel vechi de zile… Carele făcu pre om… Carele pentru noi oamenii s-a făcut Om” şi care exprimă Întruparea Domnului la „plinirea vremii” (Galateni 4,4). Dedesubt se află un covor tradiţional cu motive ornamentale româneşti, ca,,aşternut al picioarelor Domnului” (Matei 5,35)”.
În primul rând nu-L poți reprezenta pe Cel pe Care doar Fiul L-a văzut. Din start orice reprezentare a lui Dumnezeu Tatăl este eretică.
Cu atât mai eretică este explicația pe care o dă Preasfințitul Daniil, care spune că cele două mâini are mincinosului „Tată” i-ar reprezenta pe Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Mâna este un simbol al lucrării și este asemenea unei unelte, iar a spune că Fiul și Duhul Sfânt sunt uneltele Tatălui este o erezie de factură ariană. Despre aceasta spune Sfântul Atanasie cel Mare:
„Dar voi, arienilor, aducându-vă aminte de cuvintele voas tre, spuneţi: „Cel ce este a avut nevoie de cel ce nu era pentru crearea tuturor, sau a avut nevoie de cel ce era?”64 Căci ați spus: şi a pregătit pe Fiul ca unealtă din nimic, ca prin El să facă toate”. Care e, deci, mai înalt? Cel ce are nevoie sau cel ce împlineşte o nevoie? Sau ambele care-şi împlinesc una alteia ceea ce le lipseşte? Voi, zicând acestea, arătați o mai mare slăbiciune a celui ce-şi procură o unealtă, dacă n-a putut face toate singur, ci şi-a inventat din afară o unealtă, ca un tâmplar sau ca un constructor de corăbii, care nu pot face nimic fără o secure sau fără fierăstrău. Deci ce e mai contrar credinței ca aceasta? Dar la ce mai trebuie să zăbovim în aceste întrebări nefolositoare, când ajung cele spuse înainte pentru a arăta că toate ale lor sunt numai o fantezie?
[…]
64. A avea nevoie de ceea ce nu este pentru a crea e un mod de a vorbi. Pentru că aceasta nu înseamnă a avea nevoie de ceva; nu înseam- nă slăbiciune. Numai a avea nevoie de ceva existent pentru a face ceva înseamnă o limită în putere. Dar în felul cum puneau arienii problema se implica un fel de dualism, sau o nedesăvârşire a lui Dumnezeu, un fel de punere în egalitate a ceea ce este El şi ceea ce face. Face ceva pentru că are nevoie, deci e supus unei legi. Face ceva, pentru a se completa”(Sfântul Atanasie cel Mare, „Cuvânt împotriva elinilor – Tratat despre întruparea Cuvântului – Trei cuvinte împotriva arienilor”, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, pagina 277).
Cu atât mai grav este că Arsenie Boca nu atribuie această hulă doar Tatălui și Fiului, ci și Sfântului Duh, pe Care-L pune în aceeași ipostază de unealtă ca și pe Fiul. Deci iată erezia lui Arie.
Însă erezia nu se oprește doar aici. Triunghiul este un simbol al masoneriei, iar după cum spune și Daniil Stoenescu, face referire la „ochiul atotvăzător”, un simbol preluat de masoni din mitologiile păgâne din Orient (în special sumeriană și hindusă).
„Mântuitorul Iisus Hristos, care se aseamănă la față cu Maica Sa, Prea Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, exprimă copilăria curată și nevinovată sau tinereţea veşnică, arătându-ne cerul cu degetul arătător al mâinii stângi îndreptat în sus – după cum este reprezentat şi filosoful grec Platon în „Şcoala din Atena” a lui Rafael, având mâna dreaptă orientată înspre lumea ideilor, de sus, în antinomie, cu Aristotel a cărui mână se pogoară arătând înspre pământ. Cu mâna dreaptă deschisă înspre Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne spună prin cuvinte nescrise, ca și pe Crucea Golgotei:,,Fiilor, iată Mama voastră !” (cf. Ioan 19,27). Doi îngeri, fiecare cu câte un genunchi plecat într-o starea de închinare neîncetată,,,în Duh și adevăr”, străjuiesc de o parte şi de alta Tronul Maicii Domnului. Pe doi nori aurii, se află litera X cu monogramul Mântuitorului Hristos şi a Maicii Sale sfinte, înscrise în cerc şi purtate cu sfințenie pe mâini de către sfinţii îngeri.
Împărăteasa cerului şi Mireasa lui Dumnezeu poartă pe frunte şi pe umărul drept câte o stea, ca pecete și semn divin a stelei de la Betleem, reprezentată pe veșmântul-hlamidă de culoare roşu închis și ca semn al pururea-fecioriei Sale. În aureola Maicii Domnului sunt şapte crini, simbol al virtuţilor,,Celei ce este plină de har” (Luca 1,28), iar aureola Mântuitorului Hristos este în semnul sfintei cruci, având „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3,14)”.
Pe lângă că mincinosul hristos este pictat asemenea unei fetițe blonde (Hristos nu a fost blond, ci brunet, așa cum îl vedem în icoanele ortodoxe), acesta acoperă umărul falsei fecioare unde ar trebui să fie steaua ce indică fecioria Maicii Domnului de după Întruparea Domnului. Aici se îndreptățește, deci, hula catolicilor cu privire la „Sfânta Familie” și a sectarilor, care zic că Născătoarea de Dumnezeu ar fi avut și alți prunci după ce L-a zămislit pe Făcătorul a toate.
Această falsă fecioară seamănă cu Zamfira Constantinescu la chip.
„La colțurile bolții sfântului Altar avem flori ornamentale, atât de iubite de Părintele Arsenie, iar pe fondul luminos al acesteia, contemplăm – precum patriarhul Avraam (Facere 15,5) o mulțime de stele din ziua a patra a creației. Pe arcul de deasupra iconostasului care desparte Altarul sau Sfânta Sfintelor de naos sau Sfânta şi care simbolizează şi reprezintă creaţia, după cum sfântul Altar preînchipuieşte cerul, este pictat un brâu-omofor ornamental, în centrul căruia se află o preafrumoasă Cunună de spini care se odihneşte pe o Cruce-monogram în X”.
„Crucea” asta are 3 brațe, ca și „crucea lui Bahomet”.
„În registrul de sus de pe peretele sfântului Altar, se află mai multe medalioane, care au în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos Arhiereu binecuvântând şi încununat cu mitră şi cu două aureole ce se întretaie în suprapunere, având pe umăr şi pe piept omofor și sfânta Evanghelie şi fiind înconjurat de doisprezece arhierei:
La dreapta Sa sunt:
1. Moise proorocul, arătând cu dreapta spre Hristos, cu cele două table ale Legii, şi două raze unghiulare ce-i străbat aureola, odihnindu-se pe fruntea Legiuitorului”.
Așa îl fac latinii pe Sfântul Prooroc Moise, vrând să aibă parte de Renașterea… zeului Pan. Arsenie Boca, ca și artiștii din Renaștere, fiind inspirați de aceleași duhuri care arătau elinilor vedenii, văzând la fel, pictează la fel. Chiar dacă ar fi vrut să arate că cele două coarne sunt slava lui Dumnezeu, Arsenie Boca ar fi trebuit să știe că nimbul este soarele harului ce strălucește în oamenii lui Dumnezeu și să nu dea dreptate latinilor care spun că grația este o creatură.
Practic, Arsenie Boca pictează pe Sfântul Prooroc Moise (marele luptător împotriva păgânismului), exact cum era sculptat Zeus, mai marele zeilor, deci cel care îl simboliza pe Lucifer.
Sfântul Duh, însă, inspiră pe adevărații creștini să-l picteze așa cum a fost, un Sfânt și Cuvios Prooroc, care are, cel mult, deasupra capului tăblița (cutia) numită filacterie, în care se găsesc cuvintele Domnului.
„2. Sfântul apostol Iacob, fratele Domnului episcopul Ierusalimului”.
„3. Sfântul sfinţit mucenic Ignatie Teoforul”.
„4. Sfântul Dionisie Areopagitul, arhiepiscopul Atenei”.
„5. Sfântul Atanasie cel Mare, al Alexandriei, Niceia-325-Simbolul de credinţă”.
„6. Sfantul Nicolae Cabasila, arhiepiscopul Salonicului”.
Sfântul Nicolae Cabasila nu a fost niciodată episcop.
„La stânga Domnului sunt:
1. Melhisedec, împăratul Salemului (păcii)”.
„2. Sfântul Policarpal Smirnei”.
„3. Sfântul Andrei Criteanul, care priveşte în sus, cu cunoscutele cuvinte din Canonul cel Mare:,,De unde voi începe a plânge faptele vieții mele cei ticăloase ?”
„4. Sfântul Grigorie de Nissa”.
„5. Sfântul Ciril al Alexandriei, având pe cap un fes cu cruce”.
„6. Sfântul Grigorie Palama, mitropolitul Salonicului în mantie arhierească, acoperit cu culion şi camilafcă.
Medalioanele arhiereşti sunt încadrate cu flori şi legate prin cruci şi noduri”.
Comun pentru toate aceste imagini este că sfinții au fost pictați cu toții în chipul lui Arsenie Boca și că nu poartă veșminte conform iconografiei canonice. De asemenea, se constată erori de scriere (nu scrie „al Alexandriei”, ci „al Alecsandriei”, și nici „Ciril”, ci „Chiril”) și tot felul de simboluri neortodoxe (cum ar fi crucea de fier germană din reprezentările Sfântului Grigorie al Nyssei și Sfâtului Chiril al Alexandriei).
Lângă sfinți se află de regulă alte două simboluri total neortodoxe.
Primul este fengshuiul chinezesc sau mandala de la budiști.
Cel de al doilea este crucea celtică, simbol folosit în neopăgânismul vest european, în speță francez.
„În partea stângă a absidei sfântului Altar este reprezentată,,Liturghia Arhierească”, cosmică și neîncetată, cerească şi pământească. Mântuitorul Iisus Hristos în veşmânt alb transparent, izvorăşte lumină dumnezeiască, binecuvântând cu amândouă mâinile şi fiind înconjurat de doi serafimi. Pe sfânta Masă sau dumnezeiescul Prestol se află sfânta Evanghelie, sfântul antimis, sfântul potir, sfântul disc cu sfântul Agnet, sfânta cruce, un sfeşnic cu trei lumânări, simbol al Preasfintei Treimi şi sfântul chivot în chipul Bisericii. Împrejurul sfintei Mese stau îngenunchiați, înclinaţi sau în picioare și cu capetele plecate, în ceasul suprem al Prefacerii euharistice, sfinţii şi sfințiții arhierei și slujitori ai soborului ceresc şi pământesc, având în mijloc ca protos pe sfântul apostol Iacob al Ierusalimului, îngenunchiat şi cu capul plecat pe marginea sfintei Mese. La rândul lui, sfântul apostol Iacob este înconjurat de alți unsprezece slujitori: sfântul Spiridon al Trimitundei, sfântul ierarh Nicolae din Mira Lichiei, sf. Ioan cel Milostiv al Alexandriei, Ulfilas, episcopul Goților, în picioare, sf. Atanasie cel Mare şi sf. Ioan Gură de Aur, înclinaţi, sf. Policarp al Smirnei, sf. Vasile cel Mare, doi diaconi îngenunchiați, cu spatele spre privitor și alți trei sfinți fără nume.
Deasupra sfintei Liturghii Arhiereşti – care vrea să ne arate prezența reală şi nevăzută a Mântuitorului Iisus Hristos la fiecare sfântă şi dumnezeiască Liturghie, de la Cina cea de Taină până la Parusie sau A Doua Sa Venire – sunt înscrise cuvintele:,,Iată Eu cu voi sunt – Trup şi Sânge – în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20). În marginile de deasupra putem vedea întuneric şi lumină, explozii, fulgere, umbre, revărsări de apă, cataclisme şi flăcări de foc, care exprimă,începutul durerilor” (Matei 24,8) din,,zilele cele mai de pe urmă„.
Se remarcă, în primul rând, că Hristos este pictat androgin (sau eventual hippiot) și eteric, în manieră păgână, în condițiile în care Sinodul al V-lea Ecumenic anatemizează pe cei ce cred în trupuri eterice. Androginia demonstrează că Arsenie Boca vedea desăvârșirea ca pe ceva trupesc.
Așa-zisul disc de pe Sfântul Altar este mai degrabă o farfurie, iar de pe acesta lipsesc miridele. Chivotul seamănă cu fosta biserică Sfânta Sofia din Constantinopol.
Sfinții sunt pictați toți cu chipul lui Arsenie Boca, afară de ereticul Wulfila și posibil de sfinții fără nume care stau cu spatele (alt act anticanonic). La fel de anticanonic este și statul în genunchi la Sfânta Liturghie, condamnat de Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic.
Podeaua este mai degrabă specifică unui templu masonic.
Din punctul meu de vedere acest tablou (căci nu se poate numi altcumva) este o reprezentare a viziunii ecumeniste a lui Arsenie Boca și a decăderii omenirii de la sfârșitul lumii. Această idee este întărită de binecuvântarea de către mincinosul Hristos a unirii cu ereticii (Wulfila, totodată simbol al pervertirii Crezului, acela fiind semiarian) de către masonerie (podeaua), ducând astfel la un ritual liturgic pervertit (lipsa miridelor, care nu există la papistași sau alți eretici, precum și aspectul precar al discului) și o Biserică decăzută (Sfânta Sofia din Constantinopol), cauzând astfel urgia sau posibil fiind cauzate de o urgie (întruchipată de prigoana atee spre exemplu, cum a fost în vremea Sfântului Marcu al Efesului cu mahomedanii) care a determinat reacția catastrofală a ecumenismului, însă care doar L-a supărat și mai tare pe Dumnezeu.
„În partea dreaptă a absidei sfântului Altar este prezentată „Teologia icoanei” în viziunea Părintelui Arsenie, şi anume: două sfinte Icoane pe lespezi în relief, ca două table ale Legii celei Noi, reprezentând pe Mântuitorul Iisus Hristos binecuvântând și pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, înveșmântați în hlamide roşu deschis, alb şi galben în lumină iradiantă. Sub aceste sfinte icoane, ținute pe mâini de împărăteasa Irina în stânga şi împărăteasa Teodora în dreapta, coboară o mahramă, ce va şterge încă o dată fața de sudori, lacrimi şi sânge a Bisericii lui Hristos pe Golgota istoriei, pe care scrie: „Constantinopol 19 februarie 843. Duminica Ortodoxiei”.
În partea dreaptă, stând în picioare, se află patriarhul Metodie Mărturisitorul având pe mâini icoana Maicii Domnului cu Pruncul, sf. Nicolae Cabasila, episcopul Tesalonicului, având în mâini cartea „Viața lui Iisus” şi cuviosul Teodor Studitul, cu cartea „Cuvinte duhovniceşti”, îmbrăcat în veşminte călugăreşti.
În partea stângă se află patriarhul Tarasie, patriarhul Nichifor Mărturisitorul, sfântul Ioan Damaschin, fiecare cu câte o carte sau sfântă icoană. Sfântul Ioan Damaschin desfăşoară un sul cu următorul text:,,Nu am prea multe cărți și nu am nici timp liber ca să citesc, intru însă în Biserică, spitalul obstesc al sufletului, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează privirea ca o vorbă şi pe nesimțite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet”. „Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununilor şi mă aprind ca un foc, cu dorința de a-l imita. Căzând la pământ mă închin lui Dumnezeu, prin mijlocirea mucenicului şi mă mântuiesc”.
Apostolii au văzut pe Domnul cu ochii trupului, pe apostoli alții, iar pe mucenici alții. Și eu, pentru că am fost zidit din suflet şi trup, doresc să-i văd și cu sufletul şi cu trupul şi să am o doctorie care să mă ferească de orice rău. Văzând, mă închin la ceea ce se vede, nu ca la Dumnezeu, ci ca la o icoană cinstită a celor cinstiti.” Migne, P.G. XCV, coll. 1332 B şi 1293 C.
Deasupra avem cuvintele „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor” (din Binecuvântările morților”) şi mai multe zeci de chipuri omeneşti, unele înaureolate și transfigurate, care au atins asemănarea cu Dumnezeu, altele naturale, desfigurate şi caricaturizate de păcat, după apropierea sau depărtarea de Lumina lui Hristos care luminează tuturor” din mijlocul imaginii, cu priviri îndreptate înspre Dumnezeu sau întoarse de la El, exprimând diverse stări şi trăiri sufleteşti”.
Sunt foarte multe de comentat în în acest cadru.
Pentru început, pe haina așa-zisei „Sfântă Împărăteasă Teodora” se regăsește crucea lui Bahomet, simbol satanic.
Sfinții Cuvioși Ioan Damaschin, Teodor Studitul, luptători pentru cinstirea sfintelor icoane, nu sunt reprezentați ca niște monahi, ci mai degrabă ca niște membrii ai Inchiziției Franceze. Aici se încadrează și Sfântul Nicolae Cabasila (pictat ca episcop), care nu știu exact ce caută într-o reprezentare a Duminicii Ortodoxiei întrucât el a trăit la 500 de ani distanță de criza iconoclastă.
Podeaua tot în model masonic este.
„La Proscomidiar se află sfântul arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic, cu cădelnița în mână şi sfânta Evanghelie pe umăr şi sfântul arhidiacon Laurențiu, cu cădelnița în mână şi sfântul chivot pe umăr. Mai jos, în partea stângă, nouă spice de grâu-cu două mai multe decât în visul lui Iosif – încadrează Ochiul atotvăzător, înscris într-un triunghi, deasupra unui sfânt disc cu steluță și sfântul Agneț, iar în partea dreaptă, avem alte nouă spice de grâu care încadrează pe Mântuitorul Hristos euharistic, binecuvântând din sfântul potir. Dedesubt se află un spațiu ornamentat cu frunze de viță de vie și struguri din Eşcol (Numeri 13,24) care simbolizează pe Iisus Hristos Vița cea adevărată (Ioan 15,1)”.
Pseudo-arhidiaconul pictat de Arsenie Boca nu are nici Papalitra care se numește și Garrara (rotundă tundere a părului din creștetul capului), se unduiește ca la un dans în care este absent, cădelnița o ține cu neglijență și privirea o are de om distrat și visător.
Adevăratul Arhidiacon Ștefan este pătruns de înțelepciune (cum suntem învățați din Faptele Apostolilor, dar și din privirea lui isteață din Sfintele Icoane), dar și de cuvioșia slujirii, care îl arată a fi cu frică și cutremur pentru mărturisirea lui Dumnezeu.
Iar „ochiul atotvăzător” este un simbol de origine păgână.
„Compoziția de pe peretele semicircular al sfântului Altar redă scene de mărturie şi martiriu. În stânga citim cuvintele evanghelice: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl în lume şi Eu vă trimit pe voi în lume, ca pe nişte miei în mijlocul lupilor, către cei ce vor crede întru Mine după cuvântul şi mărturia voastră, ca să le deschideți ochii, să se întoarcă de la mărturia lui Satan la Dumnezeu și prin credința în Mine să primească iertarea păcatelor şi partea cu sfinții” (Ioan 20,21; Matei 10,16).
Dedesubt:
1. Sfântul Vasile cel Mare înaintea lui Festus (prefectul Modestus) în anul 375, stă drept, legat, adus de ostaşi. Festus în veşmânt de dregător roman stând pe un tron vegheat de pajura romană, priveşte crunt şi încruntat. Altcineva se află în poziție de acuzator:,,Tirane, de acesta suntem bătuţi. De surghiun nu-i pasă. Avere nu are să-l deposedăm. Iar de moarte nu se teme. Când i-am spus că nimenea nu mi-a mai vorbit aşa, mi-a răspuns: «Se vede că încă n-ai întâlnit episcop !»”. Sfântul Vasile, descoperit, vorbeşte prin tăcere şi privire”.
În această pictură Sfântul Vasile cel Mare este, în fapt, Arsenie Boca (atât după față, cât și după hainele cu tentă papistașă). Cele două slugi ale lui Festus sunt pe jumătate dezbrăcate, cel cu sulița semănând leit cu un oștean din Evul Mediu apusean, iar cel ce-l ține pe falsul Vasile cel Mare (adică pe Arsenie Boca) ține mâna de parcă ar fi uscată, amintind mai degrabă de așa-zisa minune din viața lui Arsenie Boca în care a paralizat mâna unui gardian.
Festus este pictat în stil realist socialist, semănând după figura feței mai mult cu Lenin decât cu un prefect roman, ceea ce întărește și mai tare ideea că Arsenie Boca s-a pictat de fapt pe sine ca martir împotriva comunismului.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur în trei ipostaze:
a) În picioare, predicând Evanghelia lângă statuia Eudoxiei în fața mulţimii:,,Iarăşi se tulbură Irodiada… iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan…”
b) Şezând la masă şi scriind cartea „Despre preoţie”. Pe acoperemântul Mesei sunt cuvintele: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului decât talazurile care bântuie marea”. (Din Tratatul despre preoţie).
c) Exilul din anul 404: două indicatoare pe care scrie KUKUZO, un ostaş urmând sfântului Ioan care pleacă în exil în haine sărăcăcioase, având un toiag în mână și cu o mică povară văzută în spate şi o alta, mult mai mare – grija pentru toate bisericile” (II Corinteni 11,28)- care nu se mai vede, ci doar se întrevede.
Cum adică scria pe Sfânta Masă, pe antimis? Aceasta este o necinste!
În cadrul al treilea iarăși pictează sfinți cu spatele. După cum merge, acest fals „Ioan Gură de Aur” pare șchiop. Iar săgeata aceea pare specifică mai degrabă desenelor animate decât realității de la anul 400.
„3.,,De la soborul I ecumenic anul 325, împotriva lui Arie”: Împăratul Constantin pe tron, Arie ereticul, dezgolit la trup şi suflet. Sfântul Spiridon în spatele lui cu cărămida din care se aprinde foc şi curge apă şi sfântul Nicolae pregătindu-se să pălmuiască pe ereticul care L-a pălmuit pe Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos, prin erezia sa”.
Sfântul Împărat Constantin cel Mare este pictat mai degrabă ca androgin, ceea ce întărește indirect dogma eretică cum că și Hristos ar fi androgin deoarece împărații binecredincioși, cu Sfântul Constantin în frunte, simbolizează împărăția lui Hristos asupra lumii.
Arie seamănă mai mult a un călugăr budist pe jumătate dezgropat decât a preot, așa cum era până să fie anatemisit, și cu chip de țigan viclean.
Sfântul Spiridon este pictat cu cărămida în mână, în spatele lui Arie, uitându-se cu mânie la acesta, de parcă ar vrea să-i tragă cu cărămida în cap.
Sfântul Nicolae e pictat cu spatele, dar modul în care sunt pictate degetele arată că parcă ar vrea să-l zgârie pe Arie, iar nu să-l pălmuiască.
4. „După al V-lea exil al sfântului Atanasie cel Mare”, pentru lupta sa împotriva arianismului: pe fluviul Nil, având conturul a două piramide în depărtare, pluteşte o barcă cu doi ostaşi împinsă de cuvintele:,,Căutăm pe Atanasie” şi o altă barcă cu sfântul Atanasie şi un creştin, arătând spre înapoi:,,Mergeți înainte””.
Aici necanonice sunt piramidele, care nu sunt reprezentate nicăieri în toată iconografia ortodoxă.
Cel mai grav este însă faptul că Sfântul Atanasie este pictat la bustul gol și cu pantaloni, iar nu cu veșminte episcopale, de parcă ar fi la pescuit. De asemenea, pare că nu Sfântul Atanasie e cel ce se ascunde, ci așa-zisul creștin, probabil proprietarul bărcii, care șede jos, ceea ce este lipsit de logică.
„În partea dreaptă citim cuvintele:,,Iar când vă vor da pe voi în mâna stăpânitorilor, nu vă grijiți cum sau ce veți răspunde, căci se va da vouă în ceasul acela ce să grăiți. Fiindcă nu voi sunteți care grăiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. Şi veți fi urâţi de toți pentru numele Meu” (Matei 10,19-22).
Dedesubt:,,Din viața și patimile cuviosului Ștefan cel Nou, pe vremea împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit Biserica între anii 741-775.”
a) Venirea la călugărie a tânărului, cu capul descoperit, îmbrăcat în haină lungă albă, în faţa stareţului. Razele soarelui pătrund pe fereastra Bisericii şi a sufletului sfântului. Tânărul priveşte spre icoana Mântuitorului Hristos care binecuvintează și ține Evanghelia deschisă, icoană pe care Ștefan o va mărturisi și o va apăra cu prețul vieții sale. Evanghelia Mântuitorului Hristos ni se deschide la cuvintele: „Iar când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru existența Mea, bucurați-vă că a voastră este Împărăţia cerurilor” (cf. Matei 5,11).
b) Monahul Ştefan predică din pridvorul Bisericii înaintea mulțimii de credincioşi şi monahi”.
De ce nu este pictat Sfântul Ștefan cu aureolă, deși despre sfințenia sa știm că o avea încă din pruncie, nu-mi e cu putință a înțelege cum nici de ce e pictat cu spatele nu pot.
Iar „hristosul” din icoană e androgin.
„c) El este adus de ostaşi în fața împăratului Constantin care stă pe tron, îndemnat de împărăteasa iconoclastă, care stă în picioare, amândoi fiind,,insuflați” şi umbriți de aripile ca de liliac ale diavolului întunecat. Acesta are un şarpe deasupra capului ce-i descrie și îi conturează o „aureolă” neregulată şi întunecată, iar o stea îi pecetluieşte capul diavolului din care ies două coarne înroşite în sângele mucenicilor lui Hristos pe care i-a străpuns şi ucis veacuri de-a rândul”.
Aici pare mai degrabă că prin împărații iconoclaști îi impersonează de fapt pe soții Ceaușescu atunci când Arsenie Boca le-ar fi „proorocit” sfârșitul, lucru îndreptățit de influența împărătesei asupra împăratului, al cărui chip este pictat în stilul realist socialist (deci comunist), și reprezentarea Sfântului Ștefan în chipul lui Arsenie Boca. Bine, această întâmplare este o apocrifă, dar este interesant să vedem cum însuși Arsenie Boca propovăduia această minciună ca să pară un mare mărturisitor și un mare cinstitor al icoanelor, la fel ca Sfântul Ștefan cel Nou.
Însă nu e neapărat necesar ca împărații să fie soții Ceaușescu. „Împăratul” poate fi statul comunist, iar „împărăteasa” poate fi Securitatea, care-i șoptea „împăratului” că Arsenie Boca se prefăcea doar că aduce la Ortodoxie greco-catolicii, că în realitate colabora cu rezistența legionară și așa mai departe.
„d) Mucenia Anei, păzită de ostaşi, ea este bătută de călăi cu toiege, în tălpi şi pe trup, pentru că nu-şi schimbă mărturisirea rostită de ea și scrisă pe perete: „Sfânt şi drept îl știu pe Ştefan!””.
Sfânta Ana este pictată fără aureolă, cu spatele, dezbrăcată, iar lângă ea sunt mulțime de bărbați pe jumătate dezbrăcați, pe chipul unuia dintre ei parcă văzându-i-se pe față chipul satisfăcut, cu privirea îndreptată spre sâni. Soldații pictați cu spatele par că se uită la posteriorul sau la picioarele goale ale femeii. Din punctul meu de vedere, imaginea aceasta arată mai degrabă a scenă din filmele pornografice decât a viață de sfânt.
Cine ar putea fi în realitate această falsă Ana nu știu. Probabil una dintre studentele care-l îndrăgeau până la idolatrie pe Arsenie sau, de ce nu, însăși Zamfira, care l-a mărturisit pe Arsenie Boca ca fiind u sfânt de când l-a cunoscut până când a murit.
„e) Pătimirea sfântului Ştefan, bătut, culcat la pământ şi călcat în picioare de chinuitori şi în cele din urmă exilat”.
Dacă faptul că a pictat sfinți cu spatele nu e de ajuns, acum Arsenie Boca îi mai pictează și întinși pe jos, călăriți de prigonitori de parcă ar fi o placă de surf. Dacă acesta ar fi un moment din viața lui Arsenie Boca, aș crede că ar fi arestarea de dinainte de exilul la canal, de unde și apa.
„f) Îngenunchiat pe malul mării cu icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe, este adus din nou la împăratul înspăimântat, înrăit şi îndrăcit, de statornicia mucenicului”.
Aici este afișată, în primul rând, „prigonirea” lui Arsenie Boca la canal și modul în care se ruga atunci, ca mai apoi să revină în fața judecății. Se remarcă din nou că reprezenta puterea împărătească sub chip de androgin, împăratul iconoclast semănând mai degrabă cu un bărbat în fustă de femeie bătrână.
„g) Aflat în temniţă, sfântul nou mucenic Ștefan propovăduieşte mulțimii de monahi închişi, ridicând în mâini două sfinte icoane”.
Aici ar fi, chipurile, modul în care Arsenie Boca propovăduia Evanghelia pușcăriașilor, care-l idolatrizau. Mai mult, și paznicul era fascinat de el și de falsele lui minuni.
„h) Moartea sfântului Ștefan este reprezentată astfel: legat, bătut, culcat la pământ cu fața spre cer de unde mâna dumnezeiască nevăzut arătându-i-se îi revarsă Lumină pe față, har şi putere, dragoste părintească şi primitoare în Împărăţia ce i-o deschide sufletului lui,,mult pătimitor”. Bătut cu pietre, trupul e legat de o piatră şi aruncat în mare. Deasupra citim cuvintele:,,Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani ai vârstei sale în 28 ale idelor lui Noemvrie, cu vina de pe urmă: «<Ștefan mi-a făcut temniţa mă-nǎs-ti-re!>>””.
Iar aici avem moartea falsului Ștefan, care coincide într-un fel cu pauza temporară a curentului arsenist odată cu apropierea decretului prin care monahii erau reprimiți în mănăstirile de metanie (vârsta de 53 de ani, în condițiile în care Arsenie Boca era născut în 1910, putea s-o aibă și în 1964, anul decretului). Iarăși întins pe jos și dezbrăcat, printre alți dezbrăcați, poate reprezentând de fapt mediul mizer în care a trăit până când a renăscut fenomenul arsenist.
Toată „viața Sfântului Ștefan cel Nou” se poate vedea aici:
La baza absidei sfântului Altar, avem un şir ornamental tradițional și original cuprinzând spătare de tronuri”. (†PS Daniil STOENESCU, episcop locțiitor al Daciei Felix, Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină” a Ortodoxiei românești „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”, Deva, 2005, pp. 25-53).
