Este posibil ca Arsenie Boca, deși alungat de la Prislop și oprit de la slujire oficial în 1959, în cadrul unei dintre arestări anterioare acestei date, fie în urma torturilor, fie cedând presiunii fizice, fie cârtind că de ce l-a lăsat Dumnezeu să sufere, fie datorită ritualurilor vedeniste și vedice pe care le făcea, s-a lăsat de preoție și călugărie în închisoare, fie în fața torționarilor, fie în taină (cu îngăduința lui Dumnezeu ca să-și dea seama că nu numai că nu este Sfânt, dar nu mai este nici preot, nici monah, nici creștin, și astfel să se întoarcă la pocăință ca să se poată mântui).
La aceasta se adaugă argumentul că, spre deosebire de toți prigoniții veritabili care au reluat și preoția și călugăria din 1965, cel târziu, este singurul care a preferat să stea cu Zamfira ca și cu o soție, fiind „singura uceniță care l-a înțeles”, în sensul că i-a hrănit ideea că este un unic care trebuie apreciat în mod original, ca un episcop, și că poate face excepție de la toate canoanele și dogmele Ortodoxe.
Astfel că dacă nu i s-a mai putut construi oficial cultul personalității sale printr-o recunoaștere publică bisericească (fiind pe atunci un context ateu care forma un cult doar în jurul partidului și conducătorului său) atunci trebuie să-și facă singur dreptate și să devină (sau să-și construiască singur prin învățături și lucrări diavolești imaginea) unui mare Sfânt prigonit (aflat în catacombe unde slujea valid, deși nu era lăsat de Sfânta Biserică Oficială să facă aceasta).
