Ajuns la mănăstire, am văzut, în cele din urmă, grupul mare de tineri, băieți și fete, toți studenți, care formau un cerc de sute de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon.
Pe acela stătea, ca pe un scaun, un bărbat tânăr, extrem de frumos, îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel și încins cu o curea lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea. Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o figură frumoasă, din care țâșneau două jeturi ca de laser, din ochii de un albastru ce nu-l puteai privi.
[iată aici puterea drăcească de hipnoză – n.n.]
Personal, nu aveam intenția de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, care farmecă sutele de studente din jurul lui.
[nedumerirea minții – n.n.]
M-am plasat la o distanță de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios, ce putea spune acest călugăr cu studii universitare, unui grup mare de tineri, studenți la rândul lor, apreciați în mediul lor ca elite. Am fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf, pe care o citisem mai de mult, tradusă în franceză sub denumirea „La flame” (Flacăra). […] Grupul de sute de studenți urmărise cu emoție acea nuvelă, așteptând cu nerăbdare discuțiile cu Părintele Arsenie. Spre mirarea acestora, el le spuse că vor discuta cu prima ocazie, având ceva de făcut.
Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon și în loc să se ducă pe aleea ce ducea la stăreție, se îndrepta în direcția în care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar Părintele Arsenie mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă: Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?”
[câștigarea încrederii, prin vădirea numelui și gândului de care știa și diavolul, fiind în duh păcătos. Nu numai diavolul poate cunoaște numele dar orice om care îți citește buletinul, deci e ceva simplu pentru el să-l reproducă. Diavolul nu poate ști gândurile smerite, dar cele insuflate de el, sau gândurile proprii pătimașe, deci însoțite de el, le cunoaște fiindu-le părtaș – n.n.]
Știam sigur că nimeni de acolo nu mă cunoaște, fiind pentru prima dată la Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă și retrasă, nici nu mai era prin preajmă.
M-am întors spre Părintele, privindu-l emoționat, dar și jenat, rugându-l să mă ierte, că într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte pe Dumnezeu să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. Părintele a continuat să mă ție cu mâna de umăr, spunându-mi că ar vrea să stăm puțin de vorbă, mergând prin livada mănăstirii, către biserică.
[pentru a-l sugestiona hipnotic, ca la vremea potrivită să-i scrie și o carte în interesul faimei sale – n.n.]
Vreau să menționez că între mine și părintele Arsenie Boca erau diferențe mari, atât de vârstă și de studii, cât și în ceea ce privește comuniunea ce-o avea cu spiritualitatea în Iisus. Afirm cu modestie că de atunci s-a creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deși conștient de marea superioritate a Părintelui Arsenie, care l-a făcut iubit de o țară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiți de soartă aveau atât de multă nevoie.
Sursa: Dan LUCINESCU, „Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre”, Ed. Siaj, 2009, p. 16.
