Mulți se simțeau atrași de fenomenul religios mai ales pentru o anumită spectaculozitate, pe care o vedeau într-însul [în Arsenie Boca -n.n.], lucru foarte dăunător, după cum spunea tata.
De pildă, într-o vară, cu câteva zile înainte de Sfântul Ilie, fiind la Vlădeni, am întâlnit într-o după-amiază, pe când ne plimbam pe șoseaua de deasupra gării, un grup de oameni. Erau bărbați și femei, vreo cinci, șase, care veneau din sus, de către varnițe. S-au oprit, au salutat și văzând că au în față un preot au cerut să fie binecuvântați. Tata i-a întrebat încotro se duc.
„Ne ducem la Mănăstire la Sâmbăta”, a răspuns cel mai în vârstă.
Parcă-l văd și acum: era negricios, cu o barbă lungă, pe jumătate căruntă.
„Pe jos? Doar e foarte departe”, a spus tata mirat. „Trebuie să fie vreo optzeci de kilometri.”
„Da, părinte, dar trenurile sunt scumpe. Și vrem neapărat să fim acolo de Sfântul Ilie, fiindcă părintele Arsenie începe să vorbească păsărește și apoi se urcă cu căruța de foc la cer.”
Nu ne-a venit să credem. Omul vorbea cu un entuziasm de nedescris. Au plecat grăbiți ca s-ajungă la timp.
„Săracii oameni”, spunea tata. „Sunt naivi și dornici de extraordinar. Interpretează fiece cuvânt așa cum vor ei. Ar trebui să fim mai atenți la felul în care ne exprimăm în fața lor și să mai renunțăm la spectaculozități ieftine.”
A fost foarte abătut, ca de multe alte ori. „Așa se nasc rătăciri periculoase în popor”, spunea.
Sursa: Lidia STĂNILOAE IONESCU, „Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”, Ed. Humanitas, București, 2010, pp. 198-201.
