Într-o zi, venind acasă, am găsit-o pe mama cu fața plânsă, cu ochii roșii.
„Ce s-a întâmplat?”
Fusese în oraș și o întâlnise pe Julieta Constantinescu, respectiv maica Zamfira, fosta stareță de la Prislop. Cum am mai spus, după desființarea mănăstirii se stabilise împreună cu părintele Arsenie la București, în casa părinților ei.
„Am auzit c-a murit părintele Stăniloae”, i-a spus ea mamei cu o totală lipsă de tact.
„Nu-i adevărat! Niciodată!” „Zâmbea când m-a întrebat!” a adăugat mama cu amărăciune.
„A traversat strada ca să vină la mine.Și mi-a strigat de la zece pași, „am auzit că părintele Stăniloae a murit!”
„N-a murit! Sunt destui care se bucură să răspândească asemenea vești, dar n-a murit. Știu sigur!” a ripostat mama.
Am plâns amândouă toată ziua și apoi am încercat să ne convingem una pe alta că așa ceva nu era posibil. Nu putea să moară, era dincolo de orice îndoială.
„Aș fi simțit, aș fi visat, aș fi aflat într-un fel!” spunea mama. „Sunt sigură că e în viață!”
Sursa: Lidia STĂNILOAE IONESCU, „Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”, Ed. Humanitas, București, 2010, pp. 291-292.
